 |
| |
CREANGÃ ION
Title:Popa duhu
Subject:OTHER LITERATURES
ION CREANGÃ
Popa Duhu
Cine-a întâlnit vrodatã în calea sa un popã, îmbrãcat cu straie sãrãcuþe, scurt la stat, smolit la faþã, cu capul pleº, mergând cu pas rar, încet ºi gânditor, rãspunzând îndesat "sluga dumitale" cui nu-l trecea cu vederea, cãscând cu zgomot când nu-ºi gãsea omul cu care sã stea de vorbã, fãcând lungi popasuri prin aleiele ascunse ale grãdinilor publice din Iaºi, câte cu o carte în mânã, tresãrind la cântecul pãserelelor ºi oprindu-se cu mirare lângã moºinoaiele de furnici, pe care le numea el "republici înþelepte", dezmerdând iarba ºi florile câmpului, icoane ale vieþii omeneºti, pe care le uda câte c-o lacrimã fierbinte din ochii sãi ºi apoi, cuprins de foame ºi obosit de ostenealã ºi gândire, îºi lua cãtinel drumul spre gazdã, unde-l aºtepta sãrãcia cu masa întinsã.
Acesta era pãrintele Isaia Duhu, nãscut în satul Cogeasca-Veche din judeþul Iaºi.
Patru pãreþi strãini, afumaþi ºi îmbrãcaþi cu rogojini; teancuri de traftoloage greceºti, latineºti, bulgãreºti, franþuzeºti, ruseºti ºi româneºti, pline de painjeni ºi aruncate în neregulã prin cele unghere, un lighean de lut cu ibric pentru spãlat, în mijlocul odãiei, apãrie pe jos, gunoiu ºi gândaci fojgãind în toate pãrþile, o pâne uscatã pe masã ºi un motan ghemuit dupã sobã era toatã averea sfinþiei-sale.
Mare de inimã, iar de gurã ºi mai mare, pãrintele Duhu nu se învrednicise de o viaþã mai bunã; dar se vede cã nici poftea el una aºa, de vreme ce nu-ºi astâmpãra gura cãtrã mai-marii sãi mãcar sã-l fi picat cu lumânarea.
De copil, în seminarul Socola, unde-a învãþat carte, mai mult singur decât de la profesori, îºi punea degetele pe o peatrã ºi le bãtea cu alta, de ciudã cã nu scriu frumos; se lovea cu pumnul peste cap, când vedea cã nici dascãlul nu putea sã-i tãlmãceascã bine ceva, ºi vai de ºcolarii care-l sminteau de la învãþãturã!
Aºa fiind el, cicã unul dintre cãlugãrii Socolei a zis cã e bun de cãlugãr, numindu-l "Duh diavolesc", ºi de unde pânã unde l-a ºi cãlugãrit, ºi Duhu i-a rãmas numele. Iarã el Isaia Teodorescu se iscãlea. ªi din ºcolar, profesor a ajuns la Socola; ºi duh din duhul sãu a dat ºcolarilor sãi o bucatã de vreme. Dar purici mulþi nu fãcea el într-un loc, Doamne fereºte, cãci era duh neastâmpãrat ºi neîmpãcat chiar cu sine însuºi. Nici lacom de avere, nici de cinuri; mulþãmit cu cât avea, cu cât n-avea, când te mieri ce nu-i venea la socotealã, ie-þi, popo, desagii ºi toiagul, ºi pe ici þi-e drumul! Vorba ceea: "Geasta cu trepãdatele, cã nu-s departe satele".
Aci era la Socola, aci în Iaºi, aci la monãstirea ºi în Târgul-Neamþului profesor, de unde cutriera munþii în sudoarea frunþii, ºi mai la tot pasul cânta:
Ruinata cetãþuie, ce acopere-acel munte,
ªi de unde ochiul vede lucruri multe!
Apoi:
Pe o stâncã neagrã, într-un vechiu castel,
Unde curge-n vale un râu mititel.
Iar la urma urmelor:
Pasere galbãnã-n cioc,
Rãu mi-ai cântat de noroc!...
ªi tot aºa, ºi iar aºa, pânã i se fãcea viaþa neagrã ºi aici; apoi iar se întorcea la Iaºi, îndrãgindu-l pentru o bucatã de vreme.
Duh neastâmpãrat ºi cutezãtor în predicele sale de pe amvoanele bisericelor, înþepa ca vespea, zicând:
- Elisei a curãþit de leprã pe Neeman Sirianul, trimiþându-l sã se scalde în râul Iordanului. Iarã eu vã trimit la Cãcaina, ca sã vã curãþiþi de lepra ignoranþei ºi a trândãviei!
- Odatã era o floare, numitã ruºinea fetelor, foarte rãspânditã în þarã la noi; dar de când au luat "mârºavele de modã" locul gospodinelor românce, aceastã floare a început a dispãrè din grãdinele ºi þãrinile noastre.
- Cine are urechi de auzit sã audã!
Iar pe cei slugarnici, mândri ºi luxoºi îi arãta cu degetul, zicând:
- Fãþarnice, a zis Hristos, curãþã mai întâi partea cea dinlãuntru a paharului ºi a blidului, ca sã fie ºi cea dinafarã curatã!
ªi câte ºi mai câte, publicate prin jurnalul Predicatorul moralului evanghelic, redactat de dânsul, pânã i-a luat chiriarhia puterea de predicator. Dar pãrintelui Duhu nu i-a tors mã-sa pe limbã.
Odatã, slujind un episcop oarecare de hramul bisericei, la Bunavestire din Iaºi, pãrintele Duhu intrã în bisericã, se închinã rar pe la icoane, ºi cum era lume multã adunatã, ºi episcopul sta în strana arhiereascã, îmbrãcat pompos ºi cu mitra pe cap, pãrintele Duhu se opreºte în faþã-i ºi zice în gurã mare, clãtinând din cap:
- Dragul mamei Cînilic, bine-þi ºede mitropolit! Unde-i neneacã-ta sã te vadã? Apoi, oftând adânc, mai adaugã: Când veþi vedè uriciunea pustiirii stând la locul unde nu se cade sã steie, sã ºtiþi cã aproape este sfârºitul, a zis Hristos.
Dupã aceea se trage cu despreþ din faþa episcopului ºi, ieºind din bisericã, îºi cautã de drum.
Iarã ceilalþi popi, înlemniþi cu mânile la piept, cât pe ce sã cadã ameþiþi din picioare, de fricã ºi de ruºinea arhipãstorului.
Nu târziu dupã aceasta, mitropolitul face pe pãrintele Duhu arhimandrit cu mitrã, adicã îi dã voie sã poarte straie de mii de lei, fãrã sã aibã cu ce sã ºi le cumpere.
ªi pãrintele Isaia, în loc sã umble morþiº, ca alþi popi, dupã cerºitorit, luând ºi de pe viu ºi de pe mort, sã aibã cu ce se împopoþona, el, dimpotrivã, zicea cã este de altã pãrere, ºi anume: "Decât sã dai de pomanã la calici sâmbãtã, mai bine ceva de bãut mahmurilor, marþa..."
Odatã, chemând epitropul unei biserici mai sãrãcuþe pe pãrintele Duhu sã slujeascã de hram, sfinþi-sa ºi-a atârnat la piept o cruce mare de lemn, legatã cu sfoarã groasã de cânepã, zicând:
- Iartã-mã Doamne, cã te-am spânzurat cu aþã, neavând lanþ de aur, nici de argint, cu care te spânzurã mai-marii mei, arhiereii...
La Mãnãstirea Neamþului, stând adeseori de vorbã cu stariþul Naftanail, pãrintele Duhu îi zicea, ºfichiuindu-l, cã ruºii din aceastã lavrã româneascã s-au puiezit, ca ºi holera adusã în Moldova pe cozile cailor ruseºti la 1828. Stariþul, nemaiputându-i sta împotrivã, zicea de la o vreme: "Hai pacam, pãrinte Isaia", cinstindu-l cu rachiu îndulcit cu miere, pahar dupã pahar, pânã ce pãrintele Duhu spunea:
Lasã-mã în pace, cuvioase, cã se învârteºte lumea cu mine de-atâta aghiazmã rusascã; mai bine sã ne împãcãm. ªi începea a-i cânta irmosul urmãtoriu, pe glas al doilea: "Umblat-au Israil prin valul cel învãluit, c-un ulcior legat de gât ºi cu-n curcan fript, cã s-a proslãvit". Apoi antifoanele beþivilor, pe glas al patrulea: "Din tinereþele mele, multe oale ºi ulcele se luptã cu mine; dar mai multe pãhãrele, câte stele sunt pe ceriu...
Ploscuþa mea, iubit vas,
Pasere cu dulce glas,
Eu la gurã te rãdic.
Tu îmi cânþi: coglic! coglic!
ªi nu mã-ndur sã te las,
Cãci mã plesneºti tot în nas.
Vai, sãrace poloboace,
De te-ai face mai încoace;
Sã ne strângem vro câþiva,
Noi, spre mântuirea ta.
ª-om mai veni vro doi-trei,
ªi þi-om pune-un cãpãtâiu,
ª-om aduce-un popã rus,
ªi te-a da cu fundu-n sus!
Unui arhimandrit grec ce blagoslovea pe diacon la slujbã: "Sã îndrepteze Domnul paºii lui spre tot lucrul bun", pãrintele Duhu îi zise:
- Ba mai bine sã îndrepteze Domnul paºii voºtri peste Dunãrea, cuvioºilor, cã destul ne-aþi pângãrit biserica ºi neamul cu smeritele voastre bagoslovenii.
Profesorul Columb de la liceu, care zise odatã pãrintelui Isaia: "Bunã dimineaþa, Duhule", el îi rãspunse:
- Mulþãmesc, cadavrule! ªi cred cã ai la ºtiinþã cã cuvintele popã ºi profesor se încep cu "pocoiu", ca ºi substantivul porcule.
Popilor de mir, pe care îi numea haldei, le cânta antifoanele urmãtoare:
Diaconii ºi cu pochii, de treji ce sunt, de-abia vãd cu ochii. Iar mamelor preutese, beþia din cap nu le mai iese!
ªi câte ponturi ºi ponosuri nu da dintr-însul, de-i era ºi lui lehamete câteodatã sã se mai întâlneascã cu cineva ºi sã-l mai stârneascã la vorbã.
Odatã, ieºind supãrat de la Mitropolie, îl întâlneºte pãrintele Arbore de la Bãrnovschi ºi-l întreabã:
- De unde vii, pãrinte Isaie?
- Nu ºtiu!
- Încotro ai luat-o, pãrinte Isaie?
- Nu ºtiu!
- Cum aºa, de nu ºtii nici de unde vii, nici încotro te duci?!
- Iaca cum, rãspunse Duhu: când eram bãiet, stupeam în palma stângã, apoi trânteam cu muchea palmei celeilalte în stupit ºi, în care parte sãrea el, într-acolo apucam ºi eu.
- ªi acum tot aºa faci? întrebã pãrintele Arbore.
- Tot, batãr sã crape dracul!
- Dar dacã, din întâmplare, ar sãri stupitul înspre Golia, cum þi s-ar pãre?
- Dar ºtii cã m-ai ars, haldeule?! zise pãrintele Duhu, luându-ºi tãlpãºiþa, Dunãre de mânios.
La cea din urmã, strângând pãrintele Duhu para câte para, ºi-a comisionat cãrþi spiritiste ºi, cetindu-le, cicã a zis cãtrã oarecine:
- Aceste cãrþi, încãpând în mâna unor ...
|
|
|
