CREANGÃ ION

Title:Prostia omeneascã
This text will be replaced
Subject:FICTION Scarica il testo


ION CREANGÃ
Prostia omeneascã

A fost odatã, când a fost, cã, dacã n-ar fi fost, nu s-ar povesti.

Noi nu suntem de pe când poveºtile, ci suntem mai dincoace cu vro douã-trei zile, de pe când se potcovea purecele cu nouãzeci ºi nouã de ocã de fer la un picior ºi tot i se pãrea cã-i uºor.

Cicã era odatã un om însurat, ºi omul acela trãia la un loc cu soacrã-sa. Nevasta lui, care avea copil de þâþã, era cam proastã; dar ºi soacrã-sa nu era tocmai hâtrã.

Întru una din zile, omul nostru iese de-acasã dupã trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, dupã ce-ºi scãldã copilul, îl înfãºã ºi-i dete þâþã, îl puse în albie lângã sobã, cãci era iarnã; apoi îl legãnã ºi-l dezmerdã, pânã ce-l adormi. Dupã ce-l adormi, stãtu ea puþin pe gânduri º-apoi începu a se boci cât îi lua gura: "Aulio! copilaºul meu, copilaºul meu!"

Mama ei, care torcea dupã horn, cuprinsã de spaimã, zvârli fusul din mânã ºi furca din brâu cât colo ºi, sãrind fãrã sine, o întrebã cu spaimã:

- Ce ai, draga mamei, ce-þi este?!
- Mamã, mamã! Copilul meu are sã moarã!
- Când ºi cum?
- Iatã cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
- Îl vãd. ªi?
- De s-a sui mâþa, are sã-l trânteascã drept în capul copilului ºi sã mi-l omoare!
- Vai de mine ºi de mine, cã bine zici, fata mea; se vede cã i s-au sfârºit mititelului zilele!

ªi, cu ochii pironiþi în drobul de sare de pe horn ºi cu mânile încleºtate, de parcã le legase cineva, începurã a-l boci amândouã, ca niºte smintite, de clocotea casa. Pe când se sluþeau ele, cum vã spun, numai iaca ºi tatãl copilului intrã pe uºã, flãmând ºi nãcãjit ca vai de el.

- Ce este ? Ce v-au gãsit, nebunelor?

Atunci ele, viindu-ºi puþin în sine, începurã a-ºi ºterge lacrãmile ºi a-i povesti cu mare jale despre întâmplarea neîntâmplatã.
Omul, dupã ce le ascultã, zise cu mirare:

- Bre! mulþi proºti am vãzut eu în viaþa mea, dar ca voi n-am mai vãzut. Mã... duc în lumea toatã! ªi de-oiu gãsi mai proºti decât voi, m-oiu mai întoarce acasã, iar de nu, ba.

Aºa zicând, oftã din greu, ieºi din casã, fãrã sã-ºi ieie ziua bunã, ºi plecã supãrat ºi amãrât ca vai de om!
ªi mergând el bezmetic, fãrã sã ºtie unde se duce, dupã o bucatã de vreme, oprindu-se într-un loc, i se întâmplã iar sã vadã ceva ce nu mai vãzuse: un om þinea puþin un oboroc deºert cu gura spre soare, apoi rãpede-l înºfãca ºi intra cu dânsul într-un bordeiu; pe urmã iar ieºea, îl punea iar cu gura la soare, ºi tot aºa fãcea... Drumeþul nostru, nedumerit, zise:

- Bunã ziua, om bun!
- Mulþãmesc dumitale, prietene!
- Da' ce faci aici?
- Ia, mã trudesc de vro douã-trei zile sã car pocitul ist de soare în bordeiu, ca sã am luminã, ºi nici cã-l pot...
- Bre, ce trudã! zise drumeþul. N-ai vrun topor la îndãmânã?
- Ba am.
- Ie-l de coadã, sparge ici, ºi soarele va intra singur înlãuntru.
Îndatã fãcu aºa, ºi lumina soarelui întrã în bordeiu.
- Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te-aducea Dumnezeu pe la noi, eram sã îmbãtrânesc cãrând soarele cu oborocul.
"Încã un tont", zise drumeþul în sine ºi plecã.

ªi mergând el tot înainte, peste câtva timp ajunse într-un sat ºi, din întâmplare, se opri la casa unui om. Omul de gazdã, fiind rotar, îºi lucrase un car ºi-l înjghebase, în casã, în toatã întregimea lui; º-acum, voind sã-l scoatã afarã, trãgea de proþap cu toatã puterea, dar carul nu ieºea. ªtiþi pentru ce? Aºa: uºile era mai strâmte decât carul. Rotarul voia acum sã taie uºorii, spre a scoate carul. Noroc însã cã drumeþul l-a învãþat sã-l desfacã în toate pãrþile lui, sã le scoatã pe rând afarã º-apoi iarãºi sã-l înjghebe la loc.
- Foarte mulþãmesc, om bun, zise gazda; bine m-ai învãþat! Ia uitã-te dumneta! Era sã dãrâm bunãtate de casã din pricina carului...

De aici, drumeþul nostru, mai numãrând un nãtãrãu, merse tot înainte, pânã ce ajunse iarã la o casã. Acolo, ce sã vadã! Un om, cu-n þãpoiu în mânã, voia sã arunce niºte nuci din tindã în pod.
"Din ce în ce dau peste dobitoci", zise drumeþul în sine.

- Da' ce te frãmânþi aºa, om bun?
- Ia, vreu sã zvârl niºte nuci în pod, ºi þãpoiul ista, batã-l scârba sã-l batã, nu-i nici de-o treabã...
- Cã degeaba te trudeºti, nene! Poþi sã-l blastãmi cât l-ei blãstãma, habar n-are þãpoiul de scârbã. Ai un oboroc?
- Da' cum sã n-am?!
- Pune nucile într-însul, ie-l pe umãr ºi suie-le frumuºel în pod; þãpoiul e pentru paie ºi fân, iar nu pentru nuci.
Omul ascultã, ºi treaba se fãcu îndatã.
Drumeþul nu zãbovi nici aici mult, ci plecã, mai numãrând ºi alt neghiob.

Apoi, de aici merse mai departe, pânã ce ajunsese ca sã mai vadã aiurea ºi altã nãzbâtie. Un om legase o vacã cu funia de gât ºi, suindu-se pe-o ºurã, unde avea aruncat oleacã de fân, trãgea din rãsputeri de funie, sã urce vaca pe ºurã. Vaca rãgea cumplit, ºi el nu mai putea de ostenit...

- Mã omule! zise drumeþul, fãcându-ºi cruce; dar ce vrei sã faci?
- Ce sã fac, mã-ntrebi? Da' nu vezi?
- Ba vãd, numai nu pricep.
- Ia, hãramul ista e hâmisit de foame ºi nu vrè nici în ruptul capului sã vie dupã mine sus, pe iastã ºurã, sã mãnânce fân...
- Stai puþin, creºtine, cã spânzuri vaca! Iè fânul ºi-l dã jos la vacã!
- Da' nu s-a irosi?...
- Nu fi scump la tãrâþe ºi ieftin la fãinã.
Atunci omul ascultã ºi vaca scãpã cu viaþã.
- Bine m-ai învãþat, om bun! Pentr-un lucru de nimica eram cât pe ce sã-mi gâtui vaca!

Aºa, drumeþul nostru, mirându-se ºi de aceastã mare prostie, zise în sine: "Mâþa tot s-ar fi putut întâmpla sã deie drobul de sare jos de pe horn; dar sã cari soarele în casã cu oborocul, sã arunci nucile în pod cu þãpoiul ºi sã tragi vaca pe ºurã, la fân, n-am mai gândit!"

Apoi drumeþul se întoarse acasã ºi petrecu lângã ai sãi, pe cari-i socoti mai cu duh decât pe cei ce vãzuse în cãlãtoria sa.

ª-am încãlecat pe-o ºa, º-am spus povestea aºa.
ª-am încãlecat pe-o roatã, º-am spus-o toatã.
ª-am încãlecat pe-o cãpºunã, ºi v-am spus, oameni buni, o mare minciunã!!

...

  • Libri.it

  • Libri.it